Oltea Şerban-Pârâu: Cristian Şofron, vom porni acest dialog dinspre prezent, când toată lumea artistică – nu doar din România, ci de pe întreg mapamondul – de-abia a ieşit (sau se pregăteşte să iasă) dintr-o perioadă de incertitudine, de stagnare, în urma suspendării tuturor evenimentelor artistice cu public ca efect al pandemiei. Cum vedeţi, la nivel personal, această perioadă a ultimului an, din perspectivă generală?
Cristian Şofron: La genul acesta de întrebare s-a creat deja un fel de ”tipar” al răspunsului… „M-am ocupat de mine, mi-am analizat viaţa, m-am autoanalizat…”, sentimente perfect valabile de altfel… Desigur, unele dintre ele au fost valabile şi pentru mine… Dar, în general, ritmul meu de viaţă nu a suferit spectaculoase modificări… În afara perioadei de la începutul pandemiei, când am fost blocaţi în case, am încercat să trăiesc aproape normal… Am mers zilnic la birou (pe atunci, la Teatrul Odeon), am lucrat, m-am ocupat de copii… A nu se înţelege că mi-a fost uşor… Dar am considerat că dacă eu clachez, cei din jurul meu vor fi şi mai afectaţi. Şi la teatru şi în familie. Strict din punct de vedere al activităţilor artistice, teatrale a fost extrem de greu, de complicat… Am încercat să ţin un echilibru al stărilor colectivului, tocmai cu dorinţa de a-i sprijini pe colegi să treacă mai uşor peste greutăţile perioadei. Adică, dacă vreţi, m-am gândit mai puţin la mine şi mai mult la cei din jurul meu…
